Inexistenţa informării este evidentă prin faptul că bancile ca şi profesionisti nu au adus la cunoştinţă consumatorilor cursul valutar al francului elveţian pe perioadele anterioare contractării creditelor din perioada 2007-2013. Se observă că un franc elveţian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 lei iar ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 lei. În acelaşi timp, o atare evoluţie a acestei monede nu li se putea cerere a fi fost cunoscută de către consumatori ce erau neprofesionisti.
Or, este foarte clar că bancile au avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil dar nu au informat consumatorii de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului.
Practic, prin faptul că în politica sa bancară, bancile au hotărât să acorde credite în franci elveţieni începând cu anul 2006, monedă străină ce se afla la o paritate scăzută faţă de moneda naţională la acel moment dat dar care avea antecedente în privinţa creşterii acestei parităţi, a reprezentat un mecanism de captaţie a consumatorilor atraşi de condiţiile facile de creditare dar care în mod real nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informaţii de instabilitatea valutară a acestei monede străine sau ar fi contractat un atare credit dacă în contract s-ar fi prevăzut că riscul valutar va fi suportat echitabil de ambele părţi.
Bancile nici nu au informat consumatorii cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că dacă bancile şi-a fi îndeplinit aceste obligaţii legale, consumatorii ar fi cunoscut consecinţele economice ce le-ar suporta şi ar fi putut cântării oferta în cunoştinţă de cauză.