Malpraxisul  medical este definit ca fiind o greseala medicala, specifica, relativa numai la actele medicale si care poate fi comisa numai de catre medici sau de catre personalul medical. Greseala medicala este o greseala simpla care angajeaza raspunderea fara nicio conditie de gravitate specifica si trebuie sa fie apreciata in abstracto prin referire la comprtamentul pe care ar fi trebuit sa il aiba un medic bun de aceeasi specialitate, plasat in aceleasi conditii, ceea ce permite angajarea raspunderii medicului chiar s pentru ceea mai simpla stangacie (lipsa de indemanare).

          Cele mai multe cazuri de maplraxis medical au la baza incalcarea obligatiei de securitate. In concret obligatia de securitate presupune ca, actul medical propriu-zis sa nu fie generator de prejudicii corporale, impunand obligatia medicului de a asigura integritatea corporala, fizica sau psihica  si  sanatatea pacientului in cursul actului medical.

          O serie de obligatii medicale, specifice formeaza continutul oblgatiei de securitate, obligatii a caror incalcare atrage raspunderea medicului sau a personalul, astfel ca ori de cate ori  este adusa o atingere (indiferent de gravitatea ei)  obligatiilor  de: informare, ingrijire, de  confidentialitate, de a obtine o a doua opinie medicala, de respectare a vietii private a pacientului sau de nediscriminare, constituie un caz de malpraxis medical.

          Obligatia de informare a pacientului presupune ca medicul sa ii ofere o informatie concreta, completa  cu privire la serviciile medicale, starea de sanatate, datele cu caracter personal  si cu privire la riscurile medicale pe care le presupune actul medical, dovada indeplinirii acestei obligatii speciale ii este impusa medicului. S-a retinut ca,  aceasta obligatie a fost nerespectata atunci cand interventa medicului era necesara pentru salvarea pacientului insa aceasta interventie a avut loc fara ca anterior pacientul sa fie informat asupra gravitatii riscului (decizia nr. 99-10886/2000 a C.cas.Fr.), ci trebuie in mod concret, indiferent de situatie, ca medicul sa realizeze o informare simpla, aproximativa, inteligibila si loala (dec.nr.115 /1961 a C.cas.Fr), de asemena simplul fapt ca a lipsit informarea pacientului cu privire la anumite riscuri potentiale, care nu pot fi realizate decat in mod exceptional  desi informarea cu privire la riscurile normale a fost concreta, completa si dovedita ( dec. 97-20160/1999 a C.cas.Fr).

          Prin decizia penala nr. 917/A/2015 pronuntata de Curtea de Apel Cluj s-a dispus condamnarea  unui medicu primar de obstetrica si ginecologie sub aspectul savarsirii infractiunilor de abuz in serviciu si neglijenta in serviciu, constatandu-se ca a fost incalcata obligatia de informare de catre medic deoarece inculpatul i-a administrat persoanei vatatmate, care era insarcinata in 41 de saptamani, un medicament care avea drept scop declansarea medicamentoasa a nasterii insa fara ca in mod prealabil sa fi fost obtinut  un consimtamant informat de la persoana vatamata. Informarea persoanei vatamate trebuia sa aiba loc cu privire la faptul ca medicamentul administrat nu era autorizat spre a fi distribuit si utilizat in Romania, dobandit fiind in mod clandestin, cu privire la faptul ca acel medicament nu era folosit in mod normal pentru declansarea nasterii, precum si despre efectele secundare pe care le avea acel medicament.

          Potrivit art. 92 din Codul de  Deontologie Medicala  un consult medical trebuie sa fie realizat de catre medicul curant care are obligatia de a chema si alti medici pentru a examina bolnavul, examinarea pacientului de catre fiecare medic in parte trebuie sa fie facuta obligatoriu in prezenta celorlalti medici. Dupa efectuarea consultului medicii care l-au efectuat au oblgatia de a se retrage si de a discuta posibilele diagnostice,  fiecare avand obligatia de a-si da cu parerea despre rezutatele consultului efectuat iar medicul curant are oblgatia ca in momentul in care s-a ajuns la un consens sa informeze pacientul despre concluzia desprinsa.

          Orice consult medical trebuie sa fie initiat doar de catre medicul curant fiindu-i interzis oricarui alt medic sa isi de-a cu parerea cu privire la un pacient care nu ii apartine, iar medicul curant in momentul in care primeste un pacient cu privire la care  nu poate sa ii puna un diagnostic, acesta are obligatia de a initia un consult medical, cerand astfel o a doua opinie medicala, de asemenea  are obligatia sa-l  informeze  pe pacient ca are dreptul de a cere opinia unui alt medic, astfel ca,  daca medicul nu isi indeplineste aceste obligatii savarseste o culpa medicala.

          Obligatia de a asigura integritatea corporala si sanatatea pacientului include folosirea corecta a tehnicilor medicale, supravegherea bolnavului pana la momentul in care acesta in mod concret poate sa se administreze singur dar si obligatia unitatii spitalicesti de a asigura in mod constant conditii de igiena pentru  a-l feri pe pacient de contractarea unor infectii (nozocomiale) atat in cursul desfasurari actului medical cat in perioada de dupa acest moment.

          Potrivit art. 168 din Legea 95/2006 , spitalul are obligatia  de rezultat de a asigura conditi de cazare, igiena, alimentatie si de prevenire a infectiilor nozocomiale, in aceasta situatie fiind atrasa raspunderea spitalului pentru nerespectarea calitatii actului medical ori de cate ori pacientul contracteaza asemenea infectii in perioada in care a fost internat in aceea unitate spitalceasca. Exista asadar o prezumtie legala de culpa a spitalului, iar acesta va raspunde conform dreptului comun, ori de cate ori un pacient a fost infectat in spital cu infectii nozocomiale, cu exceptia situatiei in care spitalul dovedeste ca, cauza infectarii se datoreaza unor cauze externe, exoneratoare care nu au luat nastere din culpa unitati sanitare ( C.cas.Fr.-decizia nr. 04-14268/2005), astfel ca, atunci cand unitatea spitaliceasca nu poate sa dovedeasca cauza exteroara exista o prezuntie legala de culpa a lor fiind atrasa raspunderea lor.

          In cadrul raportului juridic dintre medic si pacient, medicul are obligatia de a lua deciziile si hotararile cu caracter medical tinand seama de drepturile si interesele pacientului dar si de principiile medicale general acceptate  pentru a preveni si trata boala, de a ingriji pacientul cu atentia si prudenta  conferite de pregatirea sa profesionala, tinand seama insa si de nivelul obiectiv al cunostntelor din acel domeniu, acesta fiind continutul obligatiei de ingrijire.

          Au fost retinute in practica judiciara ca fiind incalcari ale obligatiei de ingrijire situatiile in care un ginecolog a practicat 2 ecografii antenatale si nu a diagnosticat malformatia in utero a copilului atins de spina bifida ( C.A. Versailles, ch 1A, 12.06.1997), sau situatia in care un medic dentist a lezat un nerv cu ocazia unei extractii dentare  sau cu ocazia exciziei glandei sublinguale (C.cas. Fr. –juris.data nr. 003057 /2000), de asemenea perforarea colonului de catre medicul chirurg cu ocazia efectuarii unei biopsii hepatice (C.cas. Fr. Dec.1632/1999) constituie tot o incalcare a obligatiei de ingrijire.

          Medicul este obligat la respectarea secretului profesional iar unitatile spitalicesti sunt tinute de asemenea la respectarea obligatiei de confidentialitate obligatie prevazuta in mod direct de art. 39 din Legea 95/2006 si care presupune ca datele cu caracter personal, actele medicale efectuate asupra pacientului dar si diagnosticul pus sa fie stocate pe dispositive si protejate astfel incat persoana la care fac referire sa nu poata fi indentificata sau identificabila. Familia pacientului, rudele acestuia au dreptul la obtinerea de informatii privind evolutia tratamentului si starea de sanatate a pacientului. Obligatia de confidentialitate este obligatorie pentru medic si Institutiile sanitare chiar si dupa moartea pacientului.

          Pe langa toate aceste obligatii, medicii si institutiile sanitare trebuie in mod obligatoriu sa respecte dreptul la viata privata si demnitatea  pacientului.

         Dreptul la viata privata a pacientului interzice fotografierea, publicarea sau difuzarea unor materale continand imagini privind o persoana aflata in tratament medical in unitatiile de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter medical privind starea de sanatate, problemele medicale, diagnosticul, evolutia tratamentului pacientului fara a fi obtinut in mod prealabil consimtamantul acestuia.