Din 2007 in România  au devenit aplicabile două proceduri cu privire la recunoașterea hotărârilor străine. Este vorba de o procedură care se aplică hotărârilor străine pronunțate în statele membre UE și o procedură care se aplică statelor nemembre.

O caracteristică esențială a hotărârilor străine o reprezintă intangibilitatea, ceea ce înseamnă că ele au ca și efecte principale autoritatea de lucru judecat, forța executorie și puterea doveditoare a actului autentic.

Hotărârile străine care pot fi recunoscute și executate în România pot aparține nu numai instanțelor, ci și altor organe cu competență jurisdicțională, organe a căror activitate trebuie să fie caracterizată prin respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Procedura privind recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în state membre UE este prevăzută de reglementări comunitare cu aplicabilitate directă în statele membre, și anume Regulamentul nr 44/2001 privind competența, recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor în materie civilă și comercială și Regulamentul nr. 805/2004 privind stabilirea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate.

O hotărâre judecătorească străină dobândeşte, în general, forţă executorie, întocmai ca şi o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia se cere executarea, prin procedura denumită exequatur, care presupune examinarea regularității internaționale a hotărârilor străine în vederea recunoașterii și executării acestora.

Legea nr. 105/1992 face deosebire între recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi executarea acestora, iar pe de altă parte, între recunoașterea de plin drept a unei hotărâri şi recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească a instanţei române.
Prin recunoaştere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de putere de lucru judecat. În acest caz este vorba de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească română, dar acelaşi efect îl produce şi recunoaşterea de plin drept.

Condiţiile recunoaşterii prin hotărâre judecătorească sunt:

• hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
• instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii ţării sale, competenţa să judece procesul (atât de drept internaţional privat, cât şi de drept intern);
• există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea;
• dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.
Instanța poate să refuze recunoașterea unei hotărâri străine pentru următoarele motive:
• hotărârea este rezultatul unei fraude comisă în procedura urmată în străinătate;
• hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;
• procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
• dacă instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei (art. 1096 alin. (1) lit. e) C.proc.civ.).
Dacă se dorește obținerea recunoașterii unei hotărâri străine trebuie să fie depusă o cerere la instanța sau autoritatea competentă, la care se va anexa un certificat completat în prealabil de instanță sau de către autoritatea competentă care a emis hotărârea, actul autentic sau tranzacția judiciară.

Potrivit art. 1098 C.proc.civ. cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau, după caz, sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. În cazul imposibilităţii de determinare a tribunalului potrivit dispoziţiilor anterioare, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Cererea va fi însoţită de următoarele acte:

a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea;

d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute la art. 1095 C.proc.civ.